Astăzi sunt confuză… poate mâine…

Numele lui era Vali. Avea 23 de ani şi locuia pe aceeaşi stradă cu mine. Nu ne-am spus niciodată mai mult de un ”bună” sau ”ce mai faci?”. Chiar dacă uneori dădea semne că ar fi vrut să vorbim mai mult, eu îi răspundeam că trebuie să plec. Nu am vrut să încurajez o prietenie pentru că ştiam că nu poate exista iubire platonică între două persoane de sex opus şi nu eram dispusă pentru mai mult. Nu ştiu dacă am făcut bine sau nu. Poate ar fi trebuit măcar să-l cunosc mai bine, nu ştiu. 

Astăzi am aflat că a murit. Un cancer fulgerător în ultimă fază.. A murit la nici o lună după ce a aflat de boală – nu a avut nici o şansă. La 23 de ani a murit de cancer!

Nici nu ştiu de ce m-a tulburat atât de mult moartea lui – nu eram apropiaţi. Poate faptul că suntem aproape de aceeaşi vârstă, iar asta m-a făcut să conştientizez că moartea nu ţine cont de numărul anilor sau doar simplul fapt că cineva cunoscut  mie a trecut dincolo. Poate amândouă.  

O singură dată în viaţa mea m-am mai confruntat cu o situaţie asemănătoare: în momentul în care a murit bunica din partea mamei, deşi nu ştiu dacă pot face o comparaţie. Bunica era bătrână şi-şi dorea să moară ca să nu se mai chinuie, iar când s-a terminat totul aproape că i-am mulţumit lui Dumnezeu că a luat-o. Măcar ştiam că aşa nu mai suferă. La înmormântare nu am plâns pentru ea, am plâns pentru noi că am pierdut-o.

Nicioadată nu am mi-a părut rău pentru un om care a murit. Mi-a părut rău pentru cei care au rămas. Pentru familie şi prieteni – ei sunt cei care trebuie compătimiţi pentru că ei sunt cei care suferă. Ei sunt cei care îşi fac mustrări de conştinţă că dacă ar fi procedat altfel sau dacă ar fi spus ceva, sau poate  dacă n-ar fi spus nu se întâmpla nimic rău. Ei sunt cei care sunt mistuiţi de dor şi uneori stau nopţi întregi plângând. Ei sunt cei care trebuie să meargă înainte cu acea povară pe umeri.

Cel care a murit, pur şi simplu nu mai simte nimic – doarme. Nu cred în viaţa de după moarte,  mi se par tâmpenii. Nu cred în pomeni şi lumânări aprinse pentru cei morţi sau ce vii – sunt doar nişte tradiţii, nişte superstiţii. Cred în rugăciunea simplă spusă din inimă, cred în Dumnezeu şi în Biblie. 

Susţin cele de mai sus, pentru că am avut curiozitatea de a citi Biblia şi nu am găsit nicăieri unde să scrie că trebuie să faci  pomeni ca să le primească cel mort pe lumea cealaltă sau să aprinzi lumânări pentru ei. Ba dimpotrivă am găsit scris că cei morţi dorm şi nu simt nimic. Nu sunt o fanatică religioasă sau mai ştiu eu ce, sunt doar o persoană care nu vrut să accepte cele spuse de alţii înainte să verifice.  Ar fi mult de discutat aici, dar nu astăzi.

………………………………………………………………………………..

Astăzi nu înţeleg care mai este rostul vieţii. Astăzi sunt confuză. De unde ştiu că mâine mă voi mai trezi?! Şi dacă mâine tot voi muri, pentru ce să mai încerc să fac ceva cu viaţa mea?!  De ce să mă mai zbat şi să sufăr când totul e doar o iluzie?!?

Astăzi mi-am pierdut credinţa…  poate totuşi mâine…