Peste 10 ani…

Săptămâna trecută Raki ne povestea cum se vede el peste 10 și se pare că este tare curios să afle cam pe unde mă văd eu sau măcar pe unde aș vrea să fiu.

Nici nu știu ce să scriu prima dată – am atâtea lucruri care aș vrea să le realizez. Probabil de aceea mi-a luat și atât de mult timp până m-am hotărât să scriu postul.

Peste 10 ani îmi doresc să am deja o mașină cumpărată din bani munciți de mine, să locuiesc într-un orășel de munte și să dețin o mică firmă de Relații Publice sau una de Organizare de Evenimente.

Gânduri măreţe, cum ar fi însurătoarea?

Nu numai că vreau să fiu căsătorită, dar sper ca peste 10 ani al doilea copil să fie deja la grădiniță. Vreau să fiu o mămică tânără, să îmi pot înțelege copiii și să le pot fi în primul rând prietenă.

Peste 10 ani voi avea fi la fel de îndrăgostită de soțul meu cum voi fi în primul an de căsătorie și voi avea grijă ca și el să vină cu drag acasă. Știu că sună a vise de copil, dar sunt niște vise frumoase în care eu cred.

O să mai bloggăresc?

Cu siguranță. Poate nu voi fi foarte activă în ceea ce privește postările, dar alte bloguri sigur voi citi pentru că întotdeauna ai de învățat de la ceilalți. Și mai ales că am cunoscut niște oameni care mi-au devenit dragi și a devenit un obicei ca în fiecare zi să intru măcar câteva minute să citesc ce au mai scris. Deja fac parte din viața mea, iar eu nu mă pot desprinde usor de cineva de care m-am atașat.

 

Asta este ceea ce îmi doresc, iar eu cred că dacă îți dorești ceva cu ardoare până la urmă vei obține.

Anunțuri

Nea’ Vali cu ghinion

Să vă povestesc cum am petrecut  de ziua lui nenea Valentin. Nici măcar nu-l cunoşteam, dar ne-am infiltrat şi noi pe acolo sperând că poate ne facem şi noi de câte un Cico.  Tot era ziua lui putea să facă şi el cinste, nu? Da’de unde?! Tare zgârcit mai e tipu’ ăsta, în fine…

Pe Ghiţă al meu nu  l-am mai aşteptat la portiţă  pentru că vorba Claudiei, era frig afară, aşa că am stat bine mersi în casă la căldurică până a apărut subsemnatul. Ne-am suit în sania lui trasă de nu ştiu câţi cai (nu mă prea pricep la sănii şi căruţe) şi am pornit.

Pe drum am fost numită personal de către Ghiţă să aleg locul în care urma să mergem. Şi cum era o zi atât de specială pentru omenire, am ales un restaurant la fel de special şi romantic: Mc Donald, la vârsta mea la ce se putea aştepta? Să zică mersi că nu mi-am luat un HappyMeal că mă şi certam cu ăia dacă nu-mi dădeau jucăria care voiam.

Şi să fi văzut acolo ce de oameni îl sărbătoreau pe tipu’ ăla şi toţi aveau cadouri, flori – îţi era mai mare dragul să te uiţi la ei. Toţi emoţionaţi, îmbrăcaţi frumos!! La început ne-am râs noi în barbă ba că uită-te la unul cum e îmbrăcat, ba uită-te la aia ce flori a primit săraca, dar  la un moment dat, pe cuvânt, am început să mă simt cam stingherită. Toţi scoşi din cutie şi îndrăgostiţi nevoie mare de parcă toată dragostea se adunase în mecul de la Morarilor, numai intruşii de noi veniserăm chiar să mâncăm. Mi-am terminat repede cartofiorii şi desertul ( că dacă nu primesc ciocolată nu se mai înţelege nimeni cu mine, ştiu să plâng şi la comandă) şi am fugit repejor că altfel, la cum se uitau ăia la noi cred că ar fi chemat poliţia să ne aresteze pentru deranjarea dragostei publice.

Şi ca seara să se termine într-o notă mai romantică ne-am gândit că ar fi cazul să mergem în Carrefour să cumpărăm o… lopată pentru sanie!!! Ce poate fi mai romantic decât o lopată?!?  Numai că n-am mai reuşit să ne ducem la îndeplinire planul pentru că nu-mi explic cum, dar geaca mea cea minunată aproape că a rămas doar cu o mânecă. Şi când eram aproape de casă mi-am dat seama că fularul meu preferat împreună cu mănuşile alea roşii după care am alergat o săptămână până să le cumpăr au rămas ghici unde? Exact, la mec.

Nenea Vali, să-mi bag picioarele în bocănceii mei îmblăniţi, dar dacă ştiam că porţi atâta ghinion, pe cuvânt că stăteam acasă, iar acum aveam şi geacă cu 2 mâneci şi fular şi mănuşi!!!

Plec departe, plec pe… Venus că e mai cald

Nu mai pot, nu mai vreau, nu-mi mai trebuie!!! Ce-i cu gerul ăsta? Zici că a spart cineva o cisternă cu azot lichid și l-a aruncat la mine în curte.

Ieri am avut un examen, iar apoi am mai avut treaba prin oraș – în total am lipsit de acasă 6 ore. Nu știu cum am reușit să ajung acasă. Cred că datorită inerției, pentru că eram un bloc de gheață și cred cu convingere că dacă aș fi sărit, m-aș fi spart. Și să nu vă imaginați că mă îmbrăcasem subțire. Nu, eram înțolită exact cum mă îmbrăca bunica când aveam 5 ani: 2 perechi de pantaloni, 2 perechi șosete groase, căciulă, fular, mănuși, glugă, încă un fular, cizme îmblănite, iar rezultatul?! Eu – bloc de gheață!

Cât am mers cu tramvaiul în care, logic, nu era căldură (de ce ar fi?) încercam faze din alea cum am vazut în filmele cu călugări asiatici de stăteau în zăpadă dezbrăcați și transpirau. Vrăjeli, frate, vrăjeli!! M-am gândit și la foc și la lavă și la soare și la plăpumiora mea din fulgi de gâscă (cred) de la bunica de la țară. Iar rezultatul, ce să vezi, doar degete bocnă!!!

Azi dimineață când m-am trezit, surpriză!!! Nu e curent!!!   Iar dacă nu e curent nu e căldură, iar dacă nu e căldură nu-i apă caldă!!!! Ce aveți cu mine??!?? Cu ce v-am greșit??

Dragii mei experți în evolția climei, unde este acea încalzire globală cu care tot ne amenințați? Unde este? Că mă duc și eu acolo!!! Mi-au înghețat mâinile pe tastatură și nici baterie la laptop nu mai am… :((

P.S. Mă duc înapoi în pătuțul meu, măcar să mor acolo cu Bee-Bee în brațe(e albinuța-pernuță a mea).